Zbor frant catre speranta

Incet, incet, vine primavara, chiar daca deocamdata numai calendaristic, pentru ca inca mai ninge.Vine primavara, anotimpul sperantei, cand fiecare asteapta ca seva datatoare de viata sa umple sufletele de bucurie si exuberanta. Pomii incep sa-si imbrace hainele verzi incheiate la piept cu nasturei din muguriI rasariti timid. Ghioceii si toporasii scot capul si se scutura de zapada, voiosi ca primele raze de soare ii imbratiseaza cu caldura lor. zbor frant catre speranta

Dar sufletul meu ce are oare? Il intreb si-mi raspunde ca e trist, ca nu-si poate stapani lacrimile. Ii vine sa strige, dar se abtine, doar murmura ca a fost tradat,mai ales ca nu a fost crezut. Ca e poate prea batran si obosit pentru floarea pasiunii pe care o ingrijea cu atata dragoste, ale carei petale s-au scuturat una cate una, lasand sa se vada tulpina seaca pe care se sprijinea. Ca n-a stiut sa controleze pasiunea izvorata din furtunile nestavilite ale inimii si daruita unui alt suflet, machiat si cosmetizat, care l-a facut sa se simta ca un cersetor care spera sa primeasca ceva, dar nu bani, ca nu in ei consta fericirea, ci hrana care sa-l salveze, in care unul din ingrediente sa fie si putina intelepciune, cu care sa reusesti sa tii in frau vulcanul din interior.

Fii bun, iarta, ajuta ! Zambeste totusi, poate ca inca nu ai pierdut. Am incercat, dar zambetul meu a fost trist si nu indulceste rana si nici nu schimba faptul ca totul a fost o amagire, pentru ca a ramas stropit cu lacrimi. Ma simt ca intr-o cursa in care sunt obligat sa pastrez culoarul de alergare si-mi dau seama ca nu pot alerga mai repede si ca fata de ceilalti mai am de recuperat multi kilometri. Nu am stiut altceva decat ca o iubesc, de cum am zarit-o prima data, parca rasarita din valurile marii, imbracata in spuma. Ma simteam si eu ca un izvor de apa, credeam ca ii este sete de mine, asteptam sa ma soarba. Dar poate nu mi-am dat seama ca trebuia sa fiu un izvor de tinerete si apoi unul de fericire, cu toate ca nu mi se pare echitabil. Daca un fulg de nea va ajunge la tine, se topeste pe obraz de dorul tau, se scurge ca o lacrima pe buze si le saruta, sa stii ca acela sunt eu, cel care a rugat vantul sa ma poarte catre tine. Ajuta-ma sa gasesc calea cea buna catre universul tau. Daca ma parasesti candva, s-o faci asa, gradual, ca sa nu ma doara, adica sa pui si ceva anestezic. Esti,,otrava” dulce picurata parca in doze precise care face sa ma doara sufletul, stiind ca sunt prizonierul unor conventii sociale scrise sau… nescrise. Nu stiu daca cineva poate demonstra ca te doare sufletul, ca pe oricare organ al corpului. Oricum, e cea mai grea boala dupa parerea mea si ma intreb daca pot fi tratat in ambulatoriu. N-am putut sa-mi infrunt ,,seful” direct, adica inima, care mi-a dat dispozitie sa te aduc ca sa-ti ofere un loc inlauntrul ei. Poate timpul va mai dilua ceva din concentratia de ,,otrava”. Traieste clipa, poate asa am facut si eu de multe ori, poate de mai multe ori nu, insa regretele-s tardive.

Ai putea sa faci cativa pasi cu un ratacit ca mine? As avea o dorinta, aceea ca daca exista un coltisor in inima ta, oricat de mic si de indepartat, sa ma primesti si pe mine in el si cand iti mai aduci aminte si ai timp, sa ma scoti cateodata la o plimbare pe faleza sufletului tau. Uneori, in viata iti faci niste planuri, pe termen mai lung sau mai apropiat, dar iti asumi si niste riscuri. Esti intr-un fel ca la jocul de sah, unde trebuie sa anticipezi in avans cat mai multe miscari pe care crezi ca poate sau vrea sa le faca adversarul. Uneori si cel mai neimportant pion poate sa elimine o piesa importanta, cum e regina de exemplu si sa-l bage pe rege in ,,suferinta”, oricat de mare suveran ar fi el. Nu trebuie sa te cunosc, pentru ca simt si nu ma intreba cum. Nu cred ca am calitati extrasenzoriale si se zice ca e bine sa spui cat mai multe in cuvinte cat mai putine si ca sa taci daca nu ai nimic valoros de spus.

Ai aprins in mine o torta care la inceput a ars mocnit si care apoi s-a aprins, voiam s-o vezi, ca daca ramanea numai in stadiul de mocnit, m-ar fi sufocat. Uneori viata e un joc dulce… amar, care ne plimba pe carari intortocheate, ca intr-un labirint si cand uneori e nevoie sde cineva care sa ne intinda o mana de ajutor ca sa iesim din el. Sunt putini, daca nu foarte putini cei care cred ca ca ai nevoie de cineva si de multe ori sfaturile lor sunt mai mult de complezenta. Sunt invidios pe pasarile calatoare, care pot zbura oricand si in orice directie, fara sa le perturbe nimeni zborul, chiar si cand cerul e acoperit de nori, pentru ca daca ai aripi puternice poti sa te ridici deasupra plafonului si sa vezi ca acolo e… soare. Poate o sa-mi spui ca nu ma poate impiedica nimeni sa fiu ca o pasare… libera. Nu, dar nu stiu sa zbor…singur.  Nu-mi plac oglinzile, imi plac cele interioare in care cu timpul te obisnuiesti sa te privesti si sa targi concluzii, care uneori sunt dureroase, cum ar fi si ca visele cele mai frumoase pot fi desarte.

Ce sa fac eu acum ? Ziceam ceva de labirint, acum chiar ca sunt in el si nu dau de capatul firului calauzitor, pentru ca nu stiu daca s-a nascut sau mai exista o Ariadna. Sentimentele mele au fost terfelite si aruncate la tomberon. O sa dau un anunt sa mi le caute cineva la groapa de gunoi… fara sa ofer recompensa. Multe meciuri se termina la egalitate, chiar daca se marcheaza goluri. Cred ca ai reusit sa-mi marchezi cel mai spectaculos  gol din suflet, n-am avut aparatori de rezerva ca sa fac schimbari, macar la pauza, sau am riscat in jocul la offside, sau ar trebui sa nu mai intru in teren, sau mi-ar trebui un antrenor bun. Ar trebui poate sa gasesc o armura completa, inclusiv pentru calcaie, ca sa n-o dau in bara ca Ahile. Voiam sa ma insel, dar n-a fost sa fie asa, m-ai lovit prin tacerea si renuntarea ta. Nu am nici o putere, cand cazi se zice ca trebuie sa incerci sa te ridici si sa mergi mai departe. Unde? Sa continui pe acelasi drum, sau sa-ti calculezi sansele daca mai ai timp sa urmezi altul ? Nu stiu si nici nu am pe cine sa intreb.

Mi-a fost atat de teama de acest moment, de faptul ca ma vei parasi inainte de linia de sosire, intr-o cursa la care am participat numai eu… sau asa am impresia. Iti multumesc pentru toate clipele frumoase si pline de speranta pe care mi le-ai daruit si iti multumesc ca ai facut un om fericit, chiar daca ochii au mai plans cateodata. Am calatorit mult, chiar daca nu in locuri exotice, incepusem o noua calatorie impreuna cu tine, dar vai, ai coborat la prima statie si ai luat biletul meu cu tine. Daca te vei mai intoarce cumva, te rog sa mi-l aduci si sa-mi scrii ceva frumos pe spatele lui. Nu trebuie sa-l semnezi, imi voi da seama ca e de la tine. Ziceam ceva odata de aripi, ca daca sunt puternice te poti inalta deasupra norilor. Nu m-am putut „ridica” la inaltimea asteptarilor, pentru ca s-au frant. Poate reusesc sa ma tarasc, sa merg macar mai incet, inainte, sa nu cer nimic, sa nu ranesc pe nimeni si sa ofer tot ce pot si am mai bun.

Te rugasem odata sa pui un pic de anestezic daca… se va intampla… sa ma operezi nemilos cu ,,bisturiul” tau, dar se pare ca de la operatie a lipsit anestezistul. O sa-l cert, dar nu cred c-o sa se supere, ca mi-ai zis ca si atunci cand cert o fac frumos. Acestea sunt ultimile randuri ale pacientului tau defavorizat de soarta ,daca e s-o facem pe aceasta ,,vinovata de serviciu”. Nu am reusit sa gasesc un loc in salonul sufletului tau, macar cu internare temporara si fara sa cer retete compensate. Voi fi umbra din teatrul de care aminteai, deoarece sindicatul meu, cel al pacientilor, n-a reusit sa-mi gaseasca si mie un organ compatibil pentru un transplant in sufletul tau, cu toate ca imi platesc si sunt cu cotizatia la zi. Ai zis ca totul sau… nimic… concomitent. Da, asa e, din tot n-a mai ramas… nimic… concomitent. Doar umbra, care a gasit la capatul falezei sufletului tau indicatorul,,INTERZIS”. Si care n-a mai indraznit sa calce interdictia. Uneori aveam senzatia ca nu mai aveam oxigen decat pe furtunul de la tub la gura. Nu impun reguli, trebuie sa ne rezolvem problemele, mai devreme sau mai tarziu. Te astept oricat e nevoie, important e sa revii. Am privit lung in zare…sperand c-o sa apari, dar n-am zarit pe nimeni. Am fost robotul perfect pentru cei din jur si am reusit sa raspund la comenzi. Cred ca daca vrei sa pedepsesti pe cineva, fa-l pe acel cineva sa se indragosteasca de tine si apoi nu-i mai da nici-o speranta. E cea mai grea suferinta pe care o poate trai. Am citit undeva, odata, ca trebuie sa ai grija pe cine,,calci”cand vrei sa ajungi,,sus”, ca s-ar putea sa-i intalnesti la ,,coborare”. Eu am vrut sa urc pe scara sufletului tau si ma simteam bine pe prima treapta. Am incercat sa pasesc si pe a doua…macar, dar a-i blocat-o, i-ai pus lacat si n-am avut cheie de rezerva. Ma condamn pentru curajul de a revarsa tot potopul de sentimente din sufletul meu, fara sa ma gandesc ca o sa ramana un gol imens, pe care n-o sa-l mai poata umple nimeni. Ma condamn pentru ca am crezut ca stiu ceva despre intortocheata filozofie a vietii.Ma condamn ca am investit ce am crezut eu ca am mai bun pentru o farama de speranta.Ma condamn ca am sarit peste ziduri cand poate ca era mai bine daca ma izbeam de unul si ma… dezmeticeam.

Nu-i condamn pe cei care m-au facut sa sper, poate ca unii asa au dorit si eu le-am inselat asteptarile.Nu-i condamn pe cei care mi-au intins mana si nu m-au lasat sa le-o strang.Nu-i condamn pe cei care mi-au sters lacrimile si nu le-au lasat sa curga si sa ma racoreasca.   Nu-i condamn pe cei care ne imbie cu elixirul fericirii, pentru care nici ei nu cunosc reteta, e doar o amagire, o himera. Vantul care bate acum nebun prin ungherele sufletului meu se aude ca un freamat dureros, ca un arcus rupt, dezacordat si obosit, care aluneca pe o vioara veche. Nu poate sa spulbere ghimpele dureros care s-a infipt acolo, chair daca el, vantul, are putere sa umfle panzele corabiilor si sa le poarte catre cele zari indepartate. Nu regret faptul ca m-ai invins, ca nu mi-am protejat punctele vulnerabile, dar cred ca atunci cand iubesti pe cineva cu atat pasiune, risti ca totul la tine sa fie vulnerabil.Nu stiu cum sa zic, dar am si eu o minima satisfactie, aceea ca m-a invins un adversar valoros si ca nu e nevoie de un arbitru care sa confirme rezultatul.Soarele nu ne rasfata astazi cu rasaritul lui, dar dincolo de nori gandurile noastre pot ajunge pana la el.Am rugat si eu gandul sa-i rapeasca o raza, macar, pe care sa sa ti-o aduca in dar, pentru ca sufletul tau sa se bucure de caldura si lumina. Dar gandul meu si-a facut de cap si nu s-a multumit cu o raza, stia el ca meriti mai mult. Asa ca a luat un buchet de raze si a plecat sa ti-l aduca Sper sa-l primesti diseara si sa-mi confirmi ,chiar daca ajunge tarziu. Si il astept sa se intoarca cu speranta. Dar oare ce s-a intamplat cu el ?S-a ratacit sau l-ai luat tu prizonier, ca nu s-a intors …deocamdata. Daca l-ai oprit sa-l tii aproape, ca i-a fost dor de tine si a alergat sa ajunga repede. Si atunci cand crezi ca trebuie sa-l trimiti inapoi sa-i spui sa nu fie trist si abatut, ca-l voi astepta, chiar daca nu s-a descurcat ca un mesager cu state vechi in diplomatie. Si nici nu-l voi certa, pentru ca stiu ca a avut cele mai bune intentii.Ii respect pe cei care lupta ca si mine sa obtina trofeul pe care tu l-ai asezat pe masa ta…inainte de inceperea…competitiei. Nu intotdeauna cel mai bun castiga, unii pun mana pe lauri tragand singurul loz castigator. Lozul tras de mine a fost unul mai special, l-am luat de la un batran cu flasneta, care nu m-a avertizat ca nu trebuie sa-l deschid repede. Pe el scria …AI PIERDUT. Da, stiam, dar cred ca mai trebuia completat cu ceva, cu…MAI INCEARCA. Nu a fost si nici nu am gasit pe nimeni care sa ma indemne sa mai…incerc.Ingredientele sufletelor care se cauta tot timpul nu pot forma mereu un aluat care sa creasca frumos, daca retetea nu e una bine facuta si verificata de bucatarul numit…VIATA. Am dat drumul sa zboare la tot ce simteam ca am mai frumos, cu destinatia ea, fiinta ezoterica.Am umplut pagini intregi si am realizat ca totul devenise la un momendat un…monolog, in care oratorul de serviciu eram eu, dar care totusi deschidea cu emotie capitolul mesaje …cu speranta.Memoria nu m-a lasat sa uit ce am asternut pe coala sufletului, pentru ca a fost martorul meu de nadejde si care a fost de acord cu mine ca daca va citi cineva aceste randuri, poate imi va spune si mie cine a gresit…eu, sau destinatarul ? Eu, care am transmis tot ce a putut sa dea sufletul meu mai bun si mai frumos,care astepta cu emotie si cel mai scurt mesaj, sau destinatarul, care a mototolit scrisorile odata cu sentimentele mele cu tot ?

Am incercat sa introduc toate incertitudinile si toate asteptarile, visele si sperantele, intr-o ecuatie mai mare, cea a… VIETII, insa inca n-am reusit sa-i gasesc rezolvarea, cu toate integralele, derivatele, functiile, formulele, teoremele cu care si-au batut capul atatia matematicieni. Nu stiu care e pretul cerut de cel ce o va rezolva, dar sunt sigur ca acesta merita macar o umila statuie, la care sa vina si sa incerce sa gaseasca alinare si intelegere sufletele noastre singure, triste si parasite.

0 comments:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.